Un ”spectacol” reușit
Noul an începe pentru sezonul expozițional de la galeriile Arta, din Craiova, cu dreptul. Manifestarea care marchează debutul în 2005 este semnată de Mihail Trifan și fostul său elev, Emil Pașcalău.
Personalități diferite, chiar divergente, cei doi concep și ambientează spațiul astfel încât viziunile lor contrapunctice asupra fenomenului artistic să ofere, în ansamblu, un interesant și chiar incitant spectacol plastic.
A găsi un ”modus vivendi” prin alăturarea unor lucrări de tip parietal în care accentul pe realismul epic sau magic al imaginii cu obiecte sau experimente artistice de o acută modernitate implică, atunci când nu sunt făcute cu o necontrolată spontaneitate, nu doar un act de curaj, dar și o subtilă gândire a vecinătății. Acesta este modul în care cei doi și-au gândit expoziția și datorită unor evidente abilități de panotare au reușit să sfideze diferențele, compunând un ”spectacol” omogen pe marginea căruia se poatet divaga lejer de la diversitatea până la toleranța semnului plastic, în peisajul artistic contemporan.
Factorul ”dinamic” al ”întâmplării” este Mihail Trifan, personalitate de excepție a vieții noastre artistice, ale cărui manifestări, deși deosebit de interesante, nu reușesc să stimuleze decât interesul limitat al urbei, la nivelul cunoscătorilor.
Fire neliniștită și mereu angoasată, cu un tonus creator de invidiat, el își definește universul în formele autoimpuse ale unui figurativism esențializat.
Încă de la început, Mihail Trifan și-a cantonat atenția în continuarea experimentelor de tip fauvist pe care, de-a lungul anilor, le-a îmbogățit, prin forța personalității sale, imprimându-le mereu o infuzie de acută contemporaneitate. Observator atent al evoluției artistice pe plan universal, lucrările sale, asimilând mereu experimente de tip colaj, ready made, Arta povera, fotografie și chiar performance, sunt concepute, indiferent că este vorba de obiect ”ronde-basse” sau parietal, în respectul pentru pictura figurativă unde accentul cade pe culoare – atât de proprie structurii sale intime. Distrugerea formei cu ajutorul petei nu depășește însă niciodată limita recognoscibilității, într-o interpretare foarte personală de tip post-fauvist. Rezultă astfel o expresie a unei identități profund originale care, evitând inteligent cantonarea într-o singură formulă, are continuitate și coerență, oferind o măsură ”înaltă” a modului în care tradiția poate fi mereu reinventată.
Latura ludică a expresiilor sale artistice impresionează prin dezinvoltura gestului a cărui aparentă spontaneitate servește în fapt efectului de robustețe și vitalitate. Astfel, toate piesele ce-i compun universul, fie că este vorba de picturi, obiecte, colaje etc. respiră aceeiași dominantă senzitivă.
Emil Pașcalău, celălalt actor al acestui dialog vizual, optează, ca și Mihail Trifan, pentru o formulă care respinge ideea de ”generație”, considerând actul creației o expresie personală în care regula discursului este formulată în spiritul imaginii de tip tridimensional.
Neinteresat de experiment și implicit de dezvoltările artei în secolul precedent, el își ”recrutează” subiecte fie din contingent (naturi moarte, peisaje), fie din zona epicii cu caracter moralizator de inflență religioasă.
Ciclul de șapte lucrări (nu întâmplător ales), intitulat ”Mesaj biblic”, este conceput de artist pentru a-și defini o ”ars poetica și totodată un cod etic prin a cărui retorică, cu numeroase accente de grandilocvență romantică, încearcă să distileze nu atât ”Dilemele sensului”, cât mai curând ”Cămările sinelui”.
Spațiul este conceput în structuri complexe unde figurativul se conturează din alternanța vibrațiilor cromatice cu un grafism riguros, în compoziții cu unele virtuozități picturale. Tonuri discrete, o cromatică armonioasă, pe dominante de griuri colorate, ocruri sau siene, o bună stăpânire a spațiului pictural, uneori prea corect însă, sunt câteva dintre trăsăturile ce-i caracterizează demersul. Oricum, la această primă prezentare pe simezele galeriei Arta, Emil Pașcalău se dovedește, în ciuda inflexiunilor de timiditate, un artist onest care își asumă cu verticalitate atât calitățile, cât și limitele. Evoluția sa merită urmărită în continuare.
În concluzie, acest dialog a două individualități contrarii ce au în comun o structură romantică și respectul pentru meserie, este o reușită, ce merită subliniată nu doar pentru ineditul ei.
SCRISUL ROMÂNESC Nr. 1-2 (17-18) ianuarie-februarie 2005
Cătălin Davidescu
