Emil Pașcalău: resuscitarea hierofanicului

Bântuie, printre multe altele, și în spațiul artei de azi, nelipsit de controverse circumscrise dezordinii insidioase a prezentului ignar, o mai veche și egal gratuită prejudecată a unei distribuții taxonomice cu o istorie de început de veac XX a protagoniștilor lor în ”tradiționaliști” și ”inovatori”. Utilă, cândva, unor simple demersuri scolastice, prejudecata aceasta și-a pierdut, cred, orice legitimitate în decursul aceluiași secol în care, de la futurism, expresionism și, mai ales, de la DADA și până la ultimele ”tehnici”, inclusiv cele programatic-computeriste, aventura experimentalistă n-a știrbit nimic din supremația gustului: care, cu vorba dictonului antic, nu se discută.

Premisa aceasta asumat disociativă implică, nu mai puțin asumat, și indiciul unei situări precaute în determinarea-preponderent de gust, așadar – a unei poziționări față de arta lui Emil Pașcalău, egal disputat între rădăcinile ardelenești străbune și ramurile nativ-formative oltenești.

Un artist în plină maturitate de-acum, cu un parcurs înscris în ordinea devenirii fezabile în etape ce structurează, cu un firesc al unui abc sub sigla firescului, tot atâtea căutări subîntinse vocației sale particulare – și particularizate – care este cercetarea de sine într-un permanent și acerb act sinestezic cu Natura. O cercetare a Sinelui al cărui pendant organic în relație de alteritate, id est un Celălalt, rămâne vecinătatea naturală, cu abia disimulate convergențe cosmice și care, mai nou, așa cum ne propune artistul în recenta sa personală de la galeriile craiovene ”Arta”, se decantează sub semnul călătoriei.

”Călător” (genericul acestei expoziții) nu trimite, cum grăbit s-ar putea crede, la semantica știută și consacrată a termenului. E mai curând un act de provocare, căci în cele peste douăzeci de lucrări expuse publicului craiovean, vizitatorul descoperă, într-o succesiune cvadruplă ”tematic”, nu evadări în zone ale vreunei geografii îndepărtate, ci în imediatul ofertant  în care figura umană intră și re-intră într-un schimb  cu peisajul într-un seducător joc combinatoriu între culoare și desen, ambele într-o interferență măiestrit dozată.

Gestiunea atentă (rod al travaliului disipat în forma finală a lucrărilor) a desenului, distribuțiile liniaturilor ca în migala fastuoaselor ii autohtone, uzul unei cromatici în tonuri stinse , celestiale, cum le regăsisem încă într-o altă etapă a creației sale, ”încastrarea” în structura tabloului a unor forme cu simetrii varii – viziuni subsumate circumscrise dreptunghiular ori triunghiular – sunt generatoare ale unor perspective în mișcare.

E reconfortant, astfel, să descoperi, ca în ”Catedrala” ori  în ”Zenit”, deschiderea acestor încastrări spre înalt, invitând la motivul  unei tulburător sentiment al aspirației, augumentând  și pe această cale pe cel al infinitului ce-i este atât de propriu, aproape obsesiv, artistului.

Din aceste motive mi se pare și inadecvat și hazardat ca lucrările sale de această factură să fie alocate ”peisagisticii”, pastelate ori nu; ele rămân, pe o linie pe care o remarcam cu un deceniu în urmă, într-o zonă în care se distinge acuratețea sensului căutării Sinelui, arhetipal de sorginte junghiană și care, de data aceasta, pe calea călătoriei-căutare, convertește motive ale sacrului consacrat liturgic în imagini apofantice, cu un pronunțat  accent pe tainic și oferind, astfel, o cuceritoare deschidere spre câmpul hierofanicului în accepție eliadiană.

În acest sens și cu supralicitatea unei lecturi, recunosc, prea personale, ciclul ori, dacă se vrea, secțiunea lucrărilor cu motive, urmare a aceleiași opțiuni cu subzistent iz provocator, „bucolico-rustice” (”Dojana”, ”Vis”, ”Baciul”, ”Boierul”, ”Transumanță”) îmi par sugestive și tainice, dar nu mai puțin autentice invitații liturgice.

”Scepticul mântuit”, cum l-am caracterizat cândva pe Emil Pașcalău, nu renunță la căutarea luminii prinse halucinant , pe alocuri,  în confruntarea cu umbrele (copacii, ierburile sălbăticite din tufele din care câinele devine Dojana mută indicând tainica strălucire de departe și de Sus).

Călătorul– prin coclaurile pădurii metamorfozate în ferestre spre infinitul obsesiv, învins în propriile-i opreliști – e căutător și receptor norocos al semnelor decantate și risipite la tot pasul  și cărora, cu  actul creativ  cel mai firesc, le restituie transparența, în fapt, perenă.

Fizionomiile umane capătă, la acest artist sedus de darul  unei inocențe sapiențiale, funcții sacrale și,  cum anticipam, arhetipale, surclasând granițele tipologice și, la nivelul aperceptiv al vizitatorului atent și, mai ales, avertizat, intră într-un dialog  cu celălalt versant al creației sale așezat sub spectrul, deopotrivă arhetipal și hierofanic, al rădăcinilor.

Și, revenind la aserțiunea inițială, ceea ce ar putea fi catalogat, cu o grabă emfatică, în creația lui Emil Pașcalău, drept remanență, fie și înnoitoare și originală, a vreunor borne ”tradiționaliste”, este în mod legitim  renegat de refuzul său, promt și temerar, al derizionismului atât de tentant, vizitat și chiar canonizat în arealul experimentalismelor din arta noastră cea de toate zilele.

 

MOZAICUL, serie nouă, anul XIX, nr.11 (217), 2016

George Popescu