Conversații vizuale

 

Emil Pașcalău versus Mihail Trifan sau gâlceava dintre maestru și discipolul său

Deschisă în ianuarie 2005, la galeriile de Arte a Filialei Artiștilor Plastici din Craiova, în ambientul inedit și incitant generat ad hoc de insolitul spectacol al unuia dintre protagoniștii ei, expoziția ”Conversații vizuale” s-a dorit – și a reușit să fie – un dialog amiabil, dar nu mai puțin emblematic, între două maniere, experiențe, tehnici și viziuni reprezentând, două generații de artiști: maestrul, Mihail Trifan, și discipolul său, Emil Pașcalău.

            Trebuie spus că diversitatea, pe lângă ineditul datelor liminare (aici, maestrul e actantul experimentului, iar discipolul pare a accepta, provocator, diligențele de mesager al, ”tradiționalismului”, fie și eclatant!) nu angajează în niciun fel vreun resort  conflictual; dimpotrivă,  rareori se întâmplă, precum în cazul de față, ca viziuni și tehnici aparent atât de diferite să conveargă, în final, spre o întâlnire și spre un dialog ce nu exclude amiabilul unei relații cu vădite valențe creative.

În fond, confruntarea, fertilă, acută și simptomatică dintre cei doi artiști craioveni  angajează, cred, programatic însăși opțiunea dilematică dintre modern – postmodern, pe care aș  traduce-o în cazul de față, prin partiția: artă modernă (”metafizică”, ”realistă”, tradițională”) versus artă postmodernă ( ”antimetafizică”, ”post-metafizică”, experimentalistă, neo – sau post-avangardistă).  Inutil a adăuga că opțiunea în sine nu incumbă niciun criteriu axiologic.

Place sau nu consumatorului de azi, prins în cursa atâtor simulacre, Emil Pașcalău asumă, provocator, mai vechile provocări ale metafizicului. Departe de a-l inhiba, gustul transcendenței a conservat pentru el întreaga atracție fulminantă, nerefuzându-și plăcerile privirii ce se odihnește, însetată, pe imagerii voluptoase, neliniștitoare totuși, prin transferul de fior al mesajului creștin deschis asumat. Ciclul său cu motive biblice , filtrate prin grila unei exegeze ce nu abrogă semantica milenară, ci o supune unui efort de trăire în nume propriu,  propune acuratețe și adâncime a sensului, invitând vizitatorul la o confruntare cu sine însuși și cu Sinele, ca arhetip junghian; lucrările (precum ”Întruparea Logosului” ori ”Cămari ale Sinelui”) sunt lecturi vizuale ale unui mesaj disimulat în noi, descoperiri și redescoperiri ale Sensului, prelungiri ale unei experiențe solitare de pietate profundă; miza acestei arte, nelipsite de riscuri, e de înfruntat, mai ales în ”Taina Euharastiei” și ” Dilemele Sensului”: în prima, dispare orice urmă antropologică, totul rezumându-se la simbolistica actului sacru al împărtășaniei, în care obiectele sacre se sprijină pe ”desenul” rarefiat al mâinilor gata să împlinească minunea; cromatica e susținută de tonuri stinse, celestiale, ce conotează atributul discreției; în celălalt tablou, ”dilemele”, ale Sensului în măsura în care intrările în spațiul credinței nu sunt condiționate de vreo opțiune voluntară, convoacă, prin conturul neliniștitor al desenului și al comaticii, o ambiguitate ce-mi sugerează vechea și mereu actuala propunere dilematică tomistă (Dumnezeu poate, însă omul e liber să aleagă…) Pe de altă parte, naturile sale statice, în care accentul cade mai ales pe obiecte, ca să spun așa, cu funcții germinative (știuleții de porumb), ca și peisajele (în care se mai pot descifra încă peceți ale maestrului Trifan), sunt semnale ale unui talent autentic, în plină și sigură afirmare, pe care personal, nu-l doresc totuși cantonat în această etapă, oricât de promițătoare. În fond, gustul înnoirii în artă nu ține numai  – sau poate că niciodată – de ”școli” ori ”mode”, ci de disponibilitatea individuală spre experimental.

Cât despre Mihail Trifan, maestrul atât de atipic și insolit, mărturisesc, jenant pentru mine, că nu-i cunoșteam atât de fascinantele Întâmplări artistice.  Pentru el, esențială pare a fi provocarea: în viață, ca și în artă. Chestiune de destin,  s-ar spune.  Autoinvestit ”saltimbac” la vernisaj, zburând amețitor, printre vizitatorii surprinși, el ignoră și încalcă tabuurile oricăror convenții, intră în rolul Copilului (care este dintotdeauna Artistul), mimează teatral exhibiționismul absolut, clonează Impuditatea și face tabula rasa din ce a mai rămas în noi sentiment al jenei și al pudibonderiei. Insidiosul e atributul artei sale. Filtrat printr-un simț nemăsurat al ludicului ca valență demonstrativă a umanului. Arta lui Mihail Trifan este postmodernă prin excelență și afirmația aceasta nu se vrea o formulă  gratuită, dintre atâtea care circulă în ultima vreme; în fond, avem, în acest artist excepțional, dimensiunea simptomatică a aventurii postmoderne, incluzând, oricât de aluziv, câte ceva din experiențele marilor avangarde, de la jocul obiectual al futuriștilor și eclatările provocatoare ale fauviștilor de la început de secol XX și până la neo-experimentalismele anilor ’60 (un Warhol îmi vine imediat în minte).

Miza lui Mihail Trifan rămâne, totuși, cotidianul, cu întreaga sa panoplie de derizoriu: pe pânze, dar și pe suprafețele obiectelor sale, el împinge proiecții figurale detracate, reduse ori conduse la simple rizomuri, chipuri ce se vor emblematice (și simbolice, precum Adam și Eva), cărora erosul pare să le fie elementul coagulant.  Arta nu e ceva separat de viață, ne sugerează Trifan. Și cu atât mai puțin o reflectare a acesteia.  E viață. Iar viața are consistența acestor obiecte (scări, lăzi, cufere, cuiere, tricouri etc.) pe care Trifan le re-descoperă și le re-configurează valențele artistice ascunse.  Le re-decorează, conferindu-le alte identități, alte uzanțe. Contrazicându-l parcă profeția lui Benjamin de prin anii treizeci privind tendința artei de a se reproduce la infinit și, prin asta , de a-și pierde aura. Ori esența. Departe de a și le pierde, arta postmodernă,cea autentică, le recâștigă și rezolvă, astfel, măcar un strop, din criza metafizicului anunțată de Nietzsche și condusă în limitele unui paradox extrem de Heidegger. Pentru Trifan, Lumea a redevenit o Poveste, cum credea filozoful Zarathustra. Iar el, acest artist craiovean ce-ar trebui să ne îndatoreze atât de mult, pe noi, bieți ignoranți, redevine Copilul pentru care jucăriile sunt obiectele acestea prinse jocul derizoriului și pe care el le sustrage degradării spre a ni le restitui cu un potențial sporit al uzului artistic.

 

AUTOGRAF  1/2005

GEORGE POPESCU