„Călători spre nicăieri…” – Dr. Iulia Mesea

Întâlnirea cu opera lui Emil Pașcalău nu te poate lăsa indiferent: pregnantă prin dimensiuni, prin complexitatea subiectelor, a soluțiilor compoziționale, puternică la nivel cromatic, cu un conținut ideatic deschis spre metamorfozante interpretări, cu mereu surprinzătoare înnoiri la nivel tematic, stilistic și conceptual, înnoiri ce propun variante de “lectură” pe o grilă pluri-semantică, ea incită la treptate și meticuloase înțelegeri/asimilări individuale.

Ușor identificabilă, în pofida diversității, compactă și omogenă, pictura lui Emil Pașcalău evoluează sub cupola unei sintaxe compoziționale complexe, ce asează alături o abordare pe direcția unui peisagism tradiționalist re-interpretat și elemente bulversant surprinzătore ale unei lumi de basm și/sau mit, pe care artistul o creează după reguli proprii, guvernată de un simbolism personalizat de extracție suprarealistă.

Citit din perspectivă existențială, demersul picturii lui Emil Pașcalău (generat de o profundă necesitate interioară), pare a fi stabilirea unei relații complexe între trei termeni fundamentali: natură – om – divin/spiritual. În cadrul acestui trinom, artistul intuiește speranța autocunoașterii și autodefiniriii, în căutarea, acceptarea și aprofundarea ineluctabilei necesare armonii dintre natură/istorie – sine – divinitate.

Starea de confort a peisajelor sale, sentimentul de deja-vu al locului cu frumusețea sa cuceritoare, este rezultatul implicării emoționale a artistului în abordarea motivelor naturii, sau ale spațiului rural transilvan. Imaginea pictată respiră o acalmie aparentă și de scurtă durată, căci o neliniște adâncă și străveche destramă armonia clasică, tulburând întâlnirea cu spațiul mirific al Munților Apuseni, brusc invadați de energii cosmice, de ființe supra-naturale de descendență divină, uneori excesiv de realist reprezentate. Însă e mai de grabă o implozie, căci straniile ființe, se revendică din cele mai profunde nivele ale locului, ale pământului, ale muntelui, văii și pădurii, sunt chiar substanța lor, acel genius loci, transcris vizual ca într-un tărâm al metaforei și imaginației. Artistul își invită/atrage astfel privitorul într-un joc al oscilațiilor certitudinii cu incertitudinile, declanșând prin reprezentări hiperrealiste (ca într-o confesiune psihanalitică), sondarea interiorităților până în abisalul unor arhetipuri polivalente. Preocupat de volum și de geometria secretă a formelor, Emil Pașcalău le atrage în acest balans al realului cu irealului, al vizibilului cu invizibilul, al realității cu visul sau fantezia, exploatându-le ambivalența plin-gol, mat-transparent, închis-deschis, jonglând cu constante trimiteri aluziv simbolice inoculate în corpuri geometrice surprinzător plasate  în peisajul cel mai tradițional și pitoresc pe care îl savurăm cu bucuria regăsirii, dar pe care îl aflăm locuit de insolite ființe venite dintr-o lume paralelă, uman-spiritualizată, invadând realul “banal” cu misterioasa lor prezență, într-un soi de colaj în care totul pare cuprins de un tulburător animism. Pare posibil ca totul să alunece în iluzie sau fantastic, încât poate că lumea se va întoarce spre vremurile imemoriale în care zeii nemuritori umblau printre muritori și interveneau direct în viața oamenilor, sau în care – ca în povești – ”Dumnezeu umbla pe Pământ alături de Sfântul Petru”…

Reitinerând complexitatea și conținutul pregnant subiectiv al conceptului artei realiste, figurative, pictura lui Emil Pașcalău se subscrie puternicei tendințe contemporane de revalorificare și redescoperire a virtuților acestei arte (realiste), într-o re-înțelegere a acesteia, într-o abordare ce include elemente care provin din mai multe tipuri de neorealism, de la o manieră înrudită cu naturalismul, la hiperrealism, realismul oniric și suprarealism. Artistul caută o formulă în cadrul căreia încearcă să afle noi și inedite căi de abstractizare, sau de spiritualizare a mesajului din imaginea figurativă, creând o lume în care, într-un cadru aparent familiar, realul cu fantasticul se împletesc și se completează, în care se amestecă obiectul în sine cu obiectul simbol, materialul cu abstractul, narația cu metafora, aparența cu esențele, toate intercondiționându-se și definindu-se reciproc cu mai multă pregnanță.

Acest tip de pictură are mare audiență la public, vizualul ”convențional” generînd dincolo de concret interogații și stupori incitante.

Expoziția de la Muzeul Național Brukenthal intitulată Călători spre nicăieri… inițiază de fapt calea spre un fals nicăieri și /sau oriunde, trimițând în final spre locul cel mai adânc, aflat în fiecare dintre noi, loc geometric în care sinele se identifică cu dimensiunea divină, astfel revelându-se sieși.

 

Dr. Iulia Mesea

2014               ISBN 978-606-93508-3-6

Editura MUZEUL NAȚIONAL BRUKENTHAL